|
 
| |
„La obarsie, la izvor,/nici
o apa nu se-ntoarce,/decat sub chip de nor./La obarsie, la izvor,/nici un drum
nu se intoarce,/decat sub chip de dor./O, drum si ape, nor si dor,/Ce voi fi
cand m-oi intoarce,/La obarsie, la izvor?/Fi-voi dor atuncea? Fi-voi nor“
(Lucian Blaga, Poezii, Bucuresti, 1966, p. 416)
Nu sunt un cititor DOC (pt cei ce nu beau orice -
as adauga e mai dificil termenul - se spune despre vinuri "de origine controlata")
dar intr-una din zile am avut prilejul sa ma cufund in fantasticile poezii ale
lui Blaga si am ramas puternic marcat de versurile sus citate. Dupa 10 ani si
jumatate de strainatate (astazi 09.10.2006 cand de nici 10 zile am ajuns la
frumoasa varsta de 32 de ani), ani pe care i-am trecut cu brio, dar in care m-am
gandit intodeauna ca ma voi intoarce in tara, pot sa va spun ca pe zi ce trece
ideea intoarcerii se consolideaza. Argumentele sunt nenumarate dar unul dintre
cele mai semnificative ar fi acela ca eu consider locurile unde am copilarit de
o importanta aparte chiar daca am avut posibilitatea de a vizita Roma, Florenta,
Venetia, Geneva, Viena, Berna, Lucerna, Seattle sau Las Vegas (etc). A inceput
sa ma deranjeze ca de cele mai multe ori nu ma pot intoarce acasa decat cu
gandul deoarece cele 3-4 vizite pe an pe care le fac in Romania nu mai sunt
suficiente. Nu am avut acest sentiment initial, dar consider ca anumite valori
le descoperi o data cu trecerea timpului care asa cum se stie este tiran...
Din cele petrecute la Zilisteanca
Valentin Radulescu
Nu vreau sa dau in patima lui Creanga si sa incep in modul
"cand ma gandesc la casa parinteasca ...." dar de cele mai multe ori acestea
sunt lucrurile placute ale vietii. Sunt un norocos pentru ca am crescut si
locuit pana la 21 de ani in comuna Zilisteanca, iar dupa aceasta varsta am
parasit tara. M-am nascut in oras la maternitate, la obtiunea mamei mele dat
fiind faptul ca in anii 70 se mai nasteau inca pruncii acasa cu ajutorul moasei
- in cazul nostru la Zilisteanca, moasa era ma-sa lu nea Radu lu' Duta. Primele
amintiri sunt in dulcea ceata a copilariei, cand aveam vreo 4 ani si jumatate
cred - traia inca tataia (decedat in iulie1979) - si-mi amintesc cum aducea
macese si paine proaspata intr-o geanta mare neagra. De fiecare data dupa
servici, inainte de a lua "rata" de la Buzau spre casa facea micile targuieli,
iar odata ajuns acasa, noi copiii il controlam in geanta neagra mare. Imi
amintesc, de asemenea, ca intr-una din zile ne-a cumparat cate un fluier. Galben
cu albastru era al meu, iar al lui Bebe - fratele meu mai mare - era parca cu
rosu. Eh, imi mai amintesc cateva lucruri ... dar se face tarziu. Oricum,
fluierul mi l-a aruncat frate'miu in fantana ... sau asa m-a pacalit.
Apoi incep aventurile care au durat pana tarziu si mai continua si astazi. Sa
vedem repede ce-mi vine in minte. ESPAGNA 82 - Campionatul mondial de fotbal
cand ne duceam cu totii la Nelu lu' Gaman care scotea televizorul pe un scaun
afara unde ne zgaiam cu totii pana seara tarziu si ne umpleam intepaturi de
tantari ca a doua-a zi eram plini de bube. Tot in aceasta perioada imi amintesc
cand venea Nea Ionel a lu' Titi Dragu cu caravana si anunta filmele care "se
dadeau" pe ulita la Nea Titi. Intindeau un cearsaf pe doua beldii si "hai la
film" – Zoro, Pentru un pumn de dolari, Sandocan tigrul Malaeziei si alte cateva
filme indiane din care imi mai amintesc -, Lantul Amintirilor - le urmaream de
pe gramada de lemne de pe ulita cu pricina.
Tot de prin acea perioada imi amintesc inmormantarea lui Grigore a lu' Leorcea -
pilot de avion - si a lui Dan a lu' Gontescu ofiter la parasutisti. Amandoi s-ar
fi putut numara printre personalitatile de seama pe care le-a dat Zilisteanca -
erau doua somitati. Nu stiu daca se vor mai naste curand oameni de talia lor pe
valea Calnaului. Am aceste amintiri inca, deoarece la ambele inmormantari s-au
tras focuri de arma iar eu cautam in gradina la mamaia pe sub bujori cartusele.
Si cu aceste cartusele alta poveste - ma duceam si scobeam toate malurile dupa
ce aveau loc tragerile organizate de "premilitara" sau de cei chemati la "reformare".
Chiar daca eram la biserica si imediat ce tragea clopotul ma trimitea vreunul
din familie in clopotnita sa intreb cine a murit, eu nu le tineam evidenta.
Simteam atata familiaritate cu biserica incat nu mi-a fost frica intr-o seara sa
fur toaca din clopotnita si s-o arunc in fantana, fiindca ziua, pe o seceta
crancena, cand eram prin via CAP-ului cu vacile, asa imi spusese Tata Neculina
lu' Lixeanu (a lu' Mitica).
Sa fi avut in jur de 6 ani - cand frate'miu ma lasa singur iar eu incercam sa ma
duc in stanga in dreapta sa-mi fac de lucru - cand am mers pentru prima data la
aprozar la Tanti Tita lu' Dumitrascu, care avea saraca un ochi cam cas. Era
singurul aprozar din Zilisteanca in anii ‘81-‘82 iar ceva asemanator se gasea la
Nea Andrei la Suditi. Erau si cateva versuri ce-i apartineau lu' Nea Andrei - "Carne
macra / Buci de vaca/ Tot ce doresti / La Andrei gasesti”. Acesta era undeva in
muchia de dupa Cooperativa Veche, vis-a-vis de Nelu lu' Gatulet - soferul de pe
Saviemul (camionul) albastru de la CAP, cel pe care tot il voiau inchiriat
pentru mers la padure dupa lemne. Momentan pe acel loc s-a construit o casa mare
cu etaj ce are la parter un magazin mixt.
Apropo’ de camionul albastru de la C.A.P. ar mai fi de povestit cate ceva cu
referinta la devotamentul unora la aparatul avutului obstesc sau a cauzei
partidului, cum se numea pe atunci, cand il luau cei de la "sediu' " (sediul
C.A.P.) pe Nelu Gatulet cu camionul si veneau la vie pe soseaua Sorestilor -
spun sosea pentru ca deja era asfaltata deci vorbesc de 1985-‘86 - il opreau pe
la Crucea lu' Bucuroiu si se urcau domnii ingineri sau presedinti sau
functionari pe cabina sa se uite prin vii dupa noi sau dupa vacile noastre. Spre
norocul meu aveam o vaca ce fugea tare era sprintena, ca si mine de altfel, dar
alti cativa prieteni, ca Nelus a lu' Hodorog, Nicu lu' Vili, Gerorgel a lu'
Nitaoie si Luci lu' Balan si-au luat portia de "justitie" in una din cautarile
d-lui Ing. Dedu. Asa erau vremurile, in afara lucrurilor ce-ti erau in curte
nimic nu-ti apartinea si nu apartinea nici rudelor sau cunoscutilor, ideia de
bun comun al colectivitatii era doar o ideologie pentru ca in definitiv asta nu
o percepeau nici cei mari darmite o gasca de copii pusi pe nazbatii care cu
inconstiinta se lafaiau in munca celor peste 400 de bieti oameni care cu sudoare
si chin, band apa incalzita in butoiele de lemn, lucrau viile C.A.P.-ului. Cei
care erau In alta ocazie – de care iar am scapat, intrucat nu eram in zona -
inginerul Dedu l-a prins pe Mihaita a lui Somoiog care-i era si nepot, dar la
urma urmei "din partea curului" - al neveti'sii, si numa' pe seara cand s-a dus
Mihaiata acasa si i-a povestit lu' Nea Costica - tac'su mare, il aud pe Nea
Costica injurand de cativa D-zei "ce ma, ...'tu-l in Cristos pa ma'sa, a venit
Antonescu, e mosia lui Filipide, lasa ca dau eu cu ochii de el" - saracul mai
ramasese cu un singur ochi, ca unul il scosese vaca cand dand sa se apere de
musca, asa cum fac vacile in general, l-a nimerit cu cornul drept in ochi. Abia
atunci am auzit si eu de Filipide si Antonescu si am dat fuga la mamaia sa o
intreb cine is astia si a inceput baba sa-mi povesteasca ce stia si ea cu
privire la rubedeniile boieresti ce au avut conace si mosii in zona. De Nea
Costica Somoiog imi aduc aminte ca aproape cand era pe moarte s-a cam chinuit,
ajunsese la performanta de 3 pareze, fusese un munte de om dar se zvonea ca
ajunsese asa datorita blestemelor cel bantuiau, saracul, pt ca tare rau fusese
cica pe front. ...
//// ///// ///// /////
Revelatie de primavara
Anca Mandruta - Suditi
Parca ieri-alaltaieri eram un scolar de-o schiopa si ma duceam la scoala (off,
din nou la scoala!!!). Cum coboram in vale, simteam mirosul de parfum al profei
de biologie, pe care tocmai o vazusem ca a facut dreapta... trebuia sa ma
grabesc, trebuia sa se sune de-acum.
De la inceput m-au fascinat lectiile de istorie. Profesoara mea preferata era
D-na Mindruta, dar toata lumea o stia ca D-na Fana. Intr-una din zile gasisem
acasa o carte despre vikingi, se numea “Oamenii nordului”. Prima mea nota la
istorie a fost 10. Am fost atat de mandra! Ma trezisem de dimineata sa mai repet
lectia, ca nu o stiam destul de bine. Nu puteam sa merg la scoala cu lectia
neinvatata. Imi era rusine de profesoara, aproape ca stiam lectia din clasa, asa
de bine ne capta atentia. La lectia despre popoarele migratoare, m-a pus sa imi
aleg un popor si sa vorbesc despre el. Ce puteam sa aleg? Evident ca vikingii.
Cu emotie in glas, am iesit din banca, aratand la harta cu aratatorul care au
fost incursiunile lor, povestind cum aratau casele, cu ce se hraneau si alte
intamplari de-ale vikingilor, cu toate ca in carte erau doar cateva randuri.
Mitologia greaca a fost ca o poveste, ochii mei nu putaeu sa se desprinda din
cei ai profrsoarei, parca numai eu eram in clasa. A doua zi am mers la
biblioteca si am luat “Legendele Olimpului”. Am citit-o pe nerasuflate, mi-am
facut fisa literara pentru ca nu mai tineam minte toate personajele. Si asta cu
toate ca mama ma striga sa o ajut sa bata covorul, sa aduca apa, sa mature
curtea, etc.
In fiecare vara, ai mei ma trimiteau cu mieii pe coasta la Camin. Atunci ca sa
nu ma plictisesc imi luam romane cu mine. Am citit zeci de carti, care mi-au
folosit mai tarziu la liceu. Numai Nea Vasile stie de cate ori scapam mieii mei
in lucerna lui! Toata lumea o stia “pe aia lu` Orzan” care citeste pe coasta
cand o trimite tac-su cu mieii.
Cel mai mult mi-a placut geografia, stiam sa arat pe harta aproape toate statele
lumii(aveam acasa un atlas vechi), stiam capitalele, dar si cele mai importante
orase. Geografia Romaniei nu mai avea deja nici o taina pentru mine! Atunci nu
stiam ca o sa ajung vreodata sa vad Milano, Boston sau New York-ul. Nu ajunsesem
sa vad nici macar Bucuresti-ul! Fusesem doar in tabara cu D-na Olteanu la Brasov
si Ramnicu-Valcea. Pentru mine acele metropole erau doar niste imagini alb-negru
din manualul de geografie cu niste cladiri imense. Atunci cand am ajuns sa le
vad, mi-a cazut palaria din cap, la propriu, pentru ca imi cumparasem palarie,
urmarindu-le cu privirea pana se termina.
Intr-una din zile am venit acasa si am zis: ”Tata, am luat 10 la teza la romana!”
“Pai 10 aici, echivaleaza cu 7 la o scoala din Buzau!” mi-a spus, ca sa ma
ambitioneze, dar eu nu stiam asta, credeam ca vrea doar sa ma tachineze sau ca
nu ma apreciza corect. Mare le-a fost mirarea cand am intrat a saptea pe lista
la liceu!
Cel mai exigent, dar in acelasi timp cel mai corect prefesor era “dirigu”, D-nul
Smreciu, profesor de limba romana. Datorita dumnealui, dar cel mai mult datorita
invatatoarei mele, D-ra Silvia, pot spune ca acum scriu ortografic si vorbesc
corect gramatical, lucru pe care il vad din ce in ce mai rar astazi. Si acum imi
aduc aminte din clasa a doua acel exercitiu de dictie: “Unui tamplar i s-a
intamplat o intamplare si din acea intamplare un alt tamplar a venit sa vada ce
i s-a intamplat tamplarului si din intamplare s-a lovit de tampla tamplarului”.
Cati dintre voi isi mai aduc aminte astfel de lucruri din clasele primare, cati
au mers la invatatorii lor sa le multumeasca pentru ce au facut pentru voi? E
drept, nici eu nu am facut-o inca, dar atunci cand a trebuit sa merg la liceu,
am ales Liceul Pedagogic, pentru ca eu aveam nevoie de un model, pe invatatoarea
mea. Aveam nevoie sa ma regasesc intr-un model, si acest model il gasisem, il
aveam deja. Am fost invatatoare aproape doi ani, timp in care eram si studenta,
iar inconstient, copiam exact felul de a fi , de a preda, dar mai ales modul de
a spune elevilor mei lucruri pe care ei nu le gaseau in manual, imbogatindu-le
cultura generala. Si asta am invatat-o de la invatatoarea mea si de la preotul
satului. Toate astea ii fac pe elevi sa vrea sa stie mai mult si sa citeasca mai
mult!
Imi placea atat de tare matematica, incat atunci cand veneam de la scoala,
imediat imi faceam tema la matematica. Parca o aud si acum pe bunica-mea cum ma
tot striga la masa si imi mai incalzea odata mancarea pana terminam eu.
Geometria era materia care ma provoca cel mai tare, asta pentru ca mi se parea
ca trebuia sa gasesti solutia cea mai buna si trebuia sa o gandesti.
Cand eram in scoala gimnaziala, eram copilul care se uita mult la televizor,
asta pentru faptul ca alte modalitati de distractie nu aveam si nici nu mi-as fi
permis, cu toate ca mi-as fi dorit sa fac gimnastica, tenis, dans sau inot.
Mi-au ramas atat de adanc intiparite, incat acum s-au refulat; asta e motivul
pentru care acum am inceput cursuri de dans standard si latino sau sa merg la
inot. Cred ca cel mai important e sa-ti spui tie insuti/insati:”Trebuie sa fac
ceva pentru mine, daca nu face eu, nimeni nu va face, nu va veni sa ma ia de
mana si sa ma duca undeva”. Singura ta posibilitate sa iti depasesti conditia e
sa inveti , sa participi la olimpiade, sa te implicit in activitati
extracurriculare, sa iti faci prieteni de nadejde, sa fii inconjurat de oameni
de la care ai lucruri de invatat.
Chiar daca parintii mei nu ma lasau sa ma uit la televizor, asta a fost singura
mea solutie de a invata limba engleza, pentru ca la scoala invatam doar franceza
si rusa, limba care mi-a folosit foarte mult mai tarziu.
In liceu, pasiunea mea a fost geografia, avand an de an rezultate foarte bune la
olimpiade, chiar o calificare la Olimpiada Nationala. Urma, asa cum credea toata
lumea sa ma duc la Facultatea de geografie, dar mi se parea ca astfel ma
risipesc si ca as fi in stare sa fac mai mult, adica sa ma duc la Academia de
Studii Economice (ASE) Bucuresti. Pentru asta am studiat matematica aprope un an
si jumatate, la modul intensiv, cu toate ca eu in liceu, la profilul pedagogic,
nu aveam aceesi programa analitica cu liceele de specialitate matematica- fizica.
Imi aduc aminte de noptile intregi, cand lucram la matematica, cautand solutii
la exercitii pana spre dimineata, iar teancul de cateva zeci de caiete de
matematica cu exercitii imi stau marturie, aproape ca nu imi ajungea un caiet
studentesc pe saptamana. Bacul l-am luat usor, note mari, la geografie-scris am
luat nota maxima. Mama, prin prisma firei ei fataliste, se gandea la un moment
dat ca ar fi mai bine daca as da admitere eu la Colegiu Economic in Buzau, am si
o slujba (obtinusem prin concurs postul de invatator-titular la Scola Mihailesti)
si nici nu trebuie sa mai cheltui banii la Bucuresti. Atunci am crezut ca mi se
face o nedreptate. Am asigurat-o ca eu as putea sa nu reusesc la facultate
intr-un singur fel si anume prin… neprezentare.
Odata ajunsa in Bucuresti, mi s-au deschis multe oportunitati, am realizat ca
pot visa si mai departe de linia de orizont pe care o stiam. Ca sa ma pot
intretine in facultate am avut diferite job-uri. Iar atunci cand am aflat ca
sunt recrutati studenti merituosi din facultate pentru un schimb cultural in
Statele Unite, nu am ezitat sa nu particip, stiind ca reprezinta o mare sansa
pentru mine. Am reusit sa ajung si asta cu mari eforturi, banii de avion am
reusit sa-i imprumut de la rude, dar a meritat din plin.... A fost o perioada de
3 luni si jumatate plina de peripetii , o experienta de neuitat, care a inceput
im mare graba, de parca ma grabea cineva. Cu o zi inainte de plecarea in
America, am incheiat anul scolar la scoala unde predam, serbare, lacrimi si alte
lucruri de genul asta, in acea noapte mi-am facut geamantanul, si ala imprumutat,
iar a doua zi am avut examen(ultimul) la facultate la ora 7.30 dimineata, iar la
ora 12.20 aveam avion spre New York. Am alergat sa dau examenul, era o zi
frumoasa, apoi fericita am iesit din facultate: “ Big apple, here I come!!!”,
m-am urcat intr-un taxi si la aeroport. Si restul, de acum e istorie…
Am scris aceste randuri, nu pentru ca as avea eu o vasta experienta de viata,
din prisma careia as fi indreptatita sa dau sfaturi, ci pentru ca am fost rugata
sa povestesc, sa ramana acolo, undeva, drumul parcurs de la o farama, o samanta
care a incoltit acolo, “peste garla”, la Aliceni, si care creste, creste , s-a
ridicat de jos, spre soare , infloreste, dar mai e inca vreme pana sa dea roade.
Cred ca sunt acolo inca multe astfel de seminte, care prin istetimea mintii lor,
cu putin noroc, dar mai ales cu foarte , foarte mult curaj pot da roade, asa cum
au facut-o si altii mai inaintea noastra.
Pentru cei ce citesc aceste pagini si au ceva de adaugat sau isi
vor aduce contributia la corectarea celor scrise, reamintesc faptul ca isi pot
exprima obtiunea printr-un simplu mail pe adresa
info@valnord.ro
|
