|
 
| |
Un taran trece strada
(articol din revista AGRICULTURA ROMANEASCA)
Mama Viorica se trezi vesela de dimineata, fara sa stie de ce.
„Cine stie, isi spunea ea, oi fi visat ceva frumos, dar am uitat“.
Barbatul ei, Marin, o intreba in fiecare dimineata ce-a visat, numai sa rada de
ea, ca nu–si amintea neam.
- Ce-ai visat, Viorico azi-noapte? o intreba el, gata sa pufneasca in ras.
- Am uitat, Marine, am uitat.
Uneori, insa, ca sa-i faca in ciuda, ii povestea vrute si nevrute: ba ii aparuse
o femeie imbracata in alb, ba un caine mare, ba ca se facea ca era la balci si
se dadea in roata...
- Aiurea, zicea Marin, astea le-am visat si eu.
Si radea, asa incepea ziua lor in toti anii in care au fost impreuna. Acum,
Marin nu mai radea acolo unde era, saracul, murise de inima, desi nu bolise si
nici nu se vaitase de ceva. Dar mama Viorica prefera sa–l vada viu, razand ca de
obicei. Asta o alina putin. Aprinse focul si puse de mamaliga. Pana sa ajunga la
grajd, la Joiana, ca sa-i dea sa manance si s-o mulga, isi aduse aminte de ce
era vesela. Venea postasul cu pensia. Dar nu pentru pensie se bucura, era mica,
bat-o D-zeu s-o bata, ci pentru scrisoarea de la Mariana. Indiferent cand venea
scrisoarea, postasul i-o aducea cand aducea si pensia. Asa ca, dupa ce termina
mulsul si dadu graunte la pasari, mama Viorica iesi la poarta si se aseza pe
laita, in asteptare.
- Sa-mi spui si mie ce ti-a mai scris Mariana, mama Viorico, o ruga vecina ei,
Safta, de peste gard, o stia de mica pe fata.
- Iti spun, cum sa nu-ti spun?
Postasul intarzia ca de obicei, trebuia sa imparta intai ziarele la primarie,
altfel se punea rau cu primarul. Pe urma trecea pe la cei care-l cinsteau si
abia dupa aceea ajungea la mama Viorica. Cand il vazu, femeia nu mai avu
rabdare:
- Da scrisoarea, zise.
- Stai asa, intai pensia si pe urma...
Mama Viorica lua banii, ii stranse ghemotoc si–i baga in sort. Cand lua
scrisoarea de la postas, mana-i tremura. Taie plicul cu atentie, sa nu-l strice,
scoase foile si i le intinse postasului.
- Citeste, tu, ca eu nu vad, zise. Postasul, Ilie, isi puse ochelarii si citi
rar, ca dascalul la biserica. „Draga mama, afla ca sunt bine sanatoasa, ceea
ce-ti doresc si matale, numai ca ma cam dor salele de atata cules de capsuni,
toata ziua. Altfel e bine, strainii astia de pe aici sunt prietenosi cu noi, dar
nu intelegem ce spun. M-am imprietenit cu o fata din Focsani si cu una din
Dorohoi, ne intelegem bine, duminica mergem in oras, dar nu cheltuim,decat pe
inghetata. Cu mancarea ti-am scris data trecuta si acum e tot asa. Ce mai
face...“
Mama Viorica asculta in tacere si din cand in cand isi stergea o lacrima cu
basmaua.
- E greu pentru o mama sa-si stie fata in straini, de, ii zicea ea postasului,
Ilie, intinzandu-i o hartie botita de cativa lei. E greu, mama, e greu.
In casa se ducea la icoana si se inchina pentru sanatatea fiica-si, sa vina
acasa sanatoasa, apoi deschidea sertarul de la dulap si punea scrisoarea in
teancul de acolo, fara sa umble la banii din ea, trimisi de Mariana.
Iulian NEACSU
|
